Conferință Mircea Gelu Buta

Partea cea mai frumoasă a culturii e politeţea (fragment din conferința „Elitele bistrițene în perioada interbelică)

Mircea Gelu Buta

Despre „mărginimea” românească a Bistriței, multă vreme confundată cu zona românească a Năsăudului, prezentată ca singura zonă unde se puteau manifesta românii, am vorbit pe larg în „Românii din Bistrița”, volumul I.

Volumul II este povestea unei lumi care a strălucit prin stil, prin inteligență, bun gust și subtilitatea conversației. Este istoria unor oameni care, au fost binecuvântați nu numai cu avere și ranguri, ci și cu patriotism, spirit de sacrificiu și simțul datoriei.   

Pentru că memoria este vulnerabilă în fața saltului propagandistic, lăsându-se seduse de tentațile mistificărilor, am încercat cu Adrian Onofreiu să ne continuăm cercetările pentru a prezenta publicului interesat, cum în orașul Bistrița, dominat o lungă perioadă de timp de sași, a început să pătrundă după anul 1848, o întreagă generație de tineri români instruiți, care cu mult curaj și demnitate, au făcut să zvârnească în oraș o viață spirituală, culturală, economică și politică vie.

Douăzeci de ani a însemnat România interbelică cu bunele și relele ei. Aproape douăzeci de ani a fost prima bucată de comunism grea, cea stalinistă. Perioada a început cu ocupația sovietică, care a răsturnat toate valorile societății românești.

Mare parte din elita noastră intelectuală și politică a fost fie suprimată în închisori sau la canalul Dunăre-Marea Neagră, fie obligată să se exileze. S-a instaurat o teroare greu de închipuit, lumea gândea un lucru dar spunea altceva.

A existat un fel de schizofrenie, ca să mă exprim în termeni medicali. Omul de rând, lămurit că americanilor nici prin gând nu le trece să ne elibereze de comunism, se resemnează și începe să se adapteze condițiilor așa cum erau ele.

Până în anul 1950, regimul comunist îi deposedase pe „foşti” de orice proprietăţi – inclusiv de casele sau apartamentele în care locuiau, pe mulți îi deportaseră, însă nu le putuse confisca bunele maniere, educaţia, cuviinţa, cultura şi bunul-gust.

Parte dintre personaje trezesc admiraţie, tocmai prin comportament, limbaj şi experienţă existenţială. Îmi amintesc cum, în perioada de liberalizare, fie în ultimii ani de liceu, la Bistriţa, fie la Iaşi pe când eram student, unii oameni tresăreau, şopteau între ei atunci când trecea o fostă notabilitate locală, un fost industriaş, un fost prefect sau o personalitate culturală ori artistică aureolată şi de ispăşirea unor ani de închisoare politică.

Îmi vine în minte ceea ce se spunea despre Alexandru Paleologu: că atunci când a compărut în celebrul proces al Lotului Noica-Pillat din anul 1958, şi-a pus batistă la zeghea de puşcăriaş. În anii de după prăbuşirea fostului regim a mărturisit de mai multe ori că umorul l-a făcut să i se pară că trec mai repede cei cinci ani de închisoare.

Cu un an mai mult a stat în temniţă şi prietenul său Bartolomeu Anania, care povestea tot cu umor că la Aiud sau la Gherla a întâlnit în celula unde a fost băgat doi ţărani maramureşeni care vorbeau între ei… franţuzeşte. Stătuseră o bună bucată de timp cu un fost diplomat care, ca să le treacă timpul mai uşor, îi deprinsese cu limba lui Balzac.

O zicală destul de veche asigură că „Politeţea nu costă nimic, dar cu ea câştigi totul”. Îmi amintesc de tatăl meu, care ne spunea: „cine trăiește fără cinism și fără superioritate în această lume, știe că singura valoare umană, sigură și răsplătitoare este smerenia”. Nu s-a plâns niciodată, iar politețea de care dădea dovadă a rămas proverbială. Într-un climat de brutalitate și prostie, el a folosit politețea ca pe o armă. Relația cu autoritatea apărea dintr-o dată surprinzătoare atunci când veneai cu această strategie neobisnuită, strategie care să te apere.

Existau în perioada interbelică „coduri de maniere elegante” (s-a încercat, fără mult succes, retipărirea lor după 22 decembrie 1989), care aveau nu puţini cititori. Desigur, liberalizarea accelerată a moravurilor a făcut ca asemenea prevederi să pară desuete, îndeosebi în acele zone din Occident unde s-a ajuns ca democraţia să se suprapună cu plebeizarea.

Ceea ce înseamnă că normele de bună creştere şi cuviinţă au dispărut cu desăvârşire. Și atunci nu pot să adaug un aforism al lui Baltasar Gracián potrivit căruia „Partea cea mai frumoasă a culturii e politeţea”.

Acestea sunt lucruri aflate în proximitatea intimății, pe care le-am așternut pe hârtie   dintr-o necesitate și trăire sufletească. Ele sunt întâmplări bune sau rele, duioase sau dureroase, pe care ne-am gândit să le facem cunoscute, fără frică și eliberați de apăsarea convenționalismului, pe care deseori îl impune lumea în care trăim.

Acelor contestatari incorigibili, care azi se poartă chiar cu ură și dușmănie împotriva neamului nostru și a culturii noastre naționale, am dorit să le arătăm cât este de trist și rușinos să nu fi pătruns de fiorul patriotismului, să nu-ți mai vorbească glasul sângelui, despre cele ce le-au fost dragi părinților și străbunilor, dar în schimb, să aibă aplecarea către neamuri de care nimic nu îi leagă, decât dorința oarbă de a culege acolo unde nu au semănat.